Asociaţia Româno-Franceză de Psihoterapie şi Psihanaliză - ”Andre Green”

Niciodată atins – sau despre o psihanaliză a pasiunii în romanul

Extazul Lolei V. Stein de Marguerite Duras

Daniela Luca

Motto:

Viaţa mea este un film dublat, prost montat, prost interpretat, prost ajustat, o eroare, în mare.

La vie materielle, 1987

Sunt un om ca oricare altul. Cred că nimeni nu a întors capul vreodată după mine pe stradă. Sunt o banalitate.

Să fii singur cu o carte încă nescrisă înseamnă să fii încă în primul somn al umanităţii.

Scrisul apare ca vântul, întâi e golul, e cerneala, e scriitura, şi apoi asta trece aşa cum nimic altceva în viaţă nu trece, în afară de viaţa însăşi.

Ecrire, 1993

Omul şi artistul

Marguerite Duras, pe numele său real Marguerite Donnadieu, s-a născut la 4 aprilie 1914, la Gia Dinh, un oraş din periferia de nord a Saigonului. Pe când avea 5 ani, tatăl ei, Henri Donnadieu, se îmbolnăveşte de dizenterie amibeală, se întoarce în Franţa, în locurile natale – ţinutul Duras (după care îşi preia, ulterior, Marguerite şi pseudonimul literar), unde şi moare. Doi ani mai târziu, mama Margueritei şi cei 3 copii ai săi se vor muta în Vingh Long, orăşel situat în delta Mekongului. Marguerite îşi petrece întreaga copilărie în Vietnam, bacalaureatul îl obţine în 1932, când părăseşte Saigonul şi se stabileşte în Franţa, pentru a-şi urma studiile în drept şi ştiinţe politice. În 1936, îl întâlneşte pe Robert Antelme, se căsătoresc în acelaşi an, vor avea un copil, în 1942, care însă moare la naştere. Această perioadă tulburătoare din viaţa Margueritei este marcată şi de întâlnirea cu Dyonis Mascolo, care va fi prietenul lui Robert Antelme si care îi va deveni şi soţ, după despărţirea de Robert, toţi trei fiind şi implicaţi în PCF şi rezistenţa franceză. Se stabileşte, din 1943, în Paris, Saint-Germain-de-Près, care va deveni locul de suflet pentru întreaga ei viaţă. Scrie primul său roman, Les Impudents, urmează, în 1944, La vie tranquille, an în care soţul ei, Robert, este arestat şi deportat la Dachau. În 1947, cei doi divorţează, iar Marguerite se va căsători cu Dyonis Mascolo, vor avea curând un fiu, Jean.

În 1950, părăseşte Partidul Comunist Francez şi scrie o operă majoră, începută trei ani mai devreme, Barage contre le Pacifique, în 1952 continuă cu Le Marin de Gibraltar şi în 1955 cu Le Square. În 1957, îl întâlneşte pe Gérard Jarlot, cu care va colabora pentru numeroase adaptări ale scrierilor sale pentru teatru şi film. În acest timp, viaţa sa persoanlă este bulversată de două mari pierderi: se separă şi de al doilea soţ şi îi moare şi mama. În 1958, va publica Moderato cantabile, unul dintre romanele cele mai renumite la noi, în România, iar în cinematografie apare filmul, după cartea ei, Barage contre le Pacifique. Drepturile de autor îi conferă o bună stare financiară, ceea ce îi va permite să se mute la Neauphle-le-Château. Lansată deja în lumea cinema-ului, va semna dialogurile pentru Hiroshima, mon amour, de Alain Resnais.

Toate aceste activităţi în lumea literară şi în cinema / teatru o fac din ce în ce mai cunoscută şi apreciată la nivel naţional şi internaţional. Din 1960 până în 1967 este membră a juriului Medicis. În 1963, începe scrierea romanului Vice-Consul, iar în 1964 va publica Le Ravissement de Lol. V. Stein (romanul pe care îl vom aborda, din perspectiva psihanalizei pasiunii, astăzi, în traducere românească, Extazul Lolei V. Stein, Editura Cartier, 2008). În anul următor apare prima sa operă teatrală, Théâtre (vol. I). Foarte activă politic în mişcările din 1968, ea îşi continuă totuşi activitatea culturală şi scrie piesa de teatru L'Amante anglaise, pusă în scenă de Claude Régy. În 1969 realizează Détruire, dit-elle, iar în 1972 casa ei va servi drept decor pentru filmul său, Nathalie Granger, urmând imediat India Song şi La Femme du Gange. În 1973, India Song este transformată în piesă de teatru şi, în paralel, în film. În 1977, apare la cinema Le Camion, film în care Marguerite Duras figurează şi ca actriţă, un rol foarte mic. Tot în 1977 realizează 4 scurt-metraje: Les Mains négatives, Césarée, Aurélia Steiner-Melbourne, Aurélia Steiner-Vancouver. După 1980, realizează filmul Dialogue de Rome, solicitat de RAI, ulterior Savannah Bay, La maladie de la mort şi, în 1984, renumitul deja L'Amant, roman cu mare încărcătură autobiografică, în care reia trama copilăriei sale. În 1985, pune în scenă La Musica, publică apoi Yann Andréa Steiner (1992), Ecrire (1993) şi C'est tout (1995).

Marguerite Donnadieu (Duras) s-a stins la 3 martie 1996, în domiciliul său parizian din Saint-Germain-de-Près. În 1997 se înfiinţează, in memoriam, Asociaţia ”Marguerite Duras”.

Despre o psihanaliză a pasiunii

Marguerite Duras a fost, în viaţa şi creaţia sa, la limita oricărei pasiuni posibile. Pe limitele extazului, dar şi ale agoniei, ale distructivităţii anihilante, pare că le-a cunoscut şi le-a trăit, scris, cu deosebită intensitate. Înainte de a vă vorbi despre Extazul Lolei V. Stein, aş dori să vă vorbesc despre pasiune, din ochii psihanalistului şi omului ce sunt, subiectivitatea fiindu-mi permisă.

În orice pasiune, de viaţă sau de moarte, limitele extreme sunt simultan trăite, chiar dacă afundă Eul în confuzie, în neputinţă, în anulare de sine şi de celălalt. Aşa cum obiectul nu este de fapt iubit pentru el însuşi, ci anulat, ca obiect distinct de sine, aşa este anulată şi propria fiinţă, fiindul, „A fi”-ul. Dincolo de Oedip, în această logică a pasiunii se atinge un chip hamletian, un „discontinuum de a fi” (Winnicott) în care anularea / anihilarea existenţei (a dorinţei, a obiectului dorinţei) devine simultană cu afirmarea / continuitatea ei: celălalt este anulat de dragostea însăşi, imediat ce deasupra acestei iubiri planează o undă de angoasă, o minimă angoasă, care absoarbe totul, Eul, îl neantizează.

Pasiunea este in essentia indisociabilă de suferinţă. Chiar şi prin însăşi rădăcina etimologică a cuvântului, în limba greacă pathein, latinul passio. Suferinţe, dureri, îndurări, cazne morale, sufleteşti, dar şi ale cărnii, resimţite direct în corp. Patimile lui Cristos, cum au fost numite de Biserică. Dar şi evanescenţa, simţirea înălţătoare, adoraţia, venerarea. Oricum, fie că exaltă sau anihilează, pasiunea este dincolo de „obişnuit”, este un prea mult: un prea mult al excesului sau un prea mult al vidului, cum aminteşte mai întâi André Green, în Le discours vivant, iar ulterior Jean Cournut, în L’ Ordinaire de la passion.

Pasiunea este şi o aşteptare, o căutare dezesperantă a unei promisiuni făcute sau închipuite (reale sau fantasmatice, dinăuntru sau din afară, limita vag existentă între self şi other self), de către un obiect – primar, originar, parţial, cvasi-obiect, lucru-obiect, însufleţit sau neînsufleţit, obiect al dorinţelor tandre şi sexual-senzuale, matern sau / şi patern – o promisiune niciodată împlinită, o făgăduinţă-miraj, o dorinţă imposibil de împlinit, un tangibil de neatins, un ceva nenumit, nedefinit, neconturat, nefigurat, dacă nu chiar nonfigurabil şi psihizabil cu adevărat, vreodată.

În extazul său, pasionatul devoră, deci încorporează obiectul, îl vampirizează, îl acaparează şi îl captivează, îl ţine obsesiv-dependent sub înstăpânirea sa, terifiat că l-ar putea pierde în orice secundă de neatenţie sau că i-ar putea pierde iubirea, dacă greşeşte cumva, cu ceva. Un fel de omnipotenţă dictată de imperativul neputinţei fundamentale, originare, al detresei, pentru că se simte astfel, fără sens, fără suflu, fără viaţă dacă obiectul sau iubirea lui dispar, sau există pericolul ca el să dispară cumva. Pasiunea melancolică îşi spune aici cuvântul, pe o tonalitate tragic-mortiferă, până la crimă pasională sau suicid, nu doar până la limita dramatizant-isterică.

Ce anume face din obiect să fie, să ajungă să fie atât de indispensabil mental şi sufleteşte pentru pasionat, să fie atât de adictiv-prezent, colat-prezent, amprentat-prezent, în carne crescut, dublul de sine însuşi deja devenit, ca şi cum, acolo, pe scena lui interioară psihică, obiectul ar fi fost, ar fi, din totdeauna şi totodată, absent, sau „mort psihic”, sau niciodată prezent cu adevărat, niciodată simţit, perceput, atins, existent? Această angoasă de a pierde obiectul, iubirea lui, pare să bântuie, să devasteze pasionatul, până la limita la care se pierde pe sine, într-o logică exclusiv a pasiunii, a afectelor răvăşitoare, în care „iubirea la nebunie” atinge stările psihotice, delirurile de iubire, erotomaniile, psihoza albă sau psihoza melancolică? Sau să se deschidă pasionatului toate aceste destine, „de viaţă, de moarte”, toate fiind posibile, după cum scria Green în „Pasiuni şi destine ale pasiunii” (1980):

”Logica nu este apanajul reprezentărilor. Ea este şi de ordin afectiv. Cei mai vechi autori au vorbit despre logica pasională. Să existe oare ceva mai logic şi mai ilogic decât delirul pasional? Non-destructibil. Aşa cum perversiunea nu se sustrage, de fapt, refulării, orice ar fi gândit Freud despre toate acestea, psihoza pasională nu este produsul direct al pasiunii. Ea este, dimpotrivă, expresia transformării pasiunii în cel mai înalt grad, din moment ce iubirea interzisă va duce la distrugerea fie a obiectului, fie a Eului. Astfel, diversele tablouri clinice în care se organizează conflictele trebuie văzute ca tot atâtea sisteme de transformări ale pasiunii, pe care am numit-o nebunie erotică, ce-şi are sursa în nebunia împărtăşită între mamă şi copil” (1).

Iubirea interzisă, deci incestuos-incestuală, dintre copil şi părinte, ne / in-diferenţa dintre generaţii şi dintre sexe fiind prezentă, pentru că diferenţa nu a fost vreodată marcată, trasată, amprentată de adult. Asta în cazul în care „limbajul pasional”, senzual / sexual al adultului nu a dus, încă de la bun început, la o seducţie traumatizant-confuzionantă, efractantă, psihotizantă sau pervertizantă a copilului, anunlând posibilitatea, deci existenţa, unui limbaj tandru, inocent, după cum ştim deja de la Ferenczi (2), acest „copil pasional” al psihanalizei.

Obiectul-mamă, primul obiect de nevoie, de dorinţă, de eteiaj, de oglindire, de iubire şi de ură, „prima seducătoare” – obiect unic, de neînlocuit, in-diferent cum a fost el. Mai ales în structurile pasionale acest obiect rămâne unic şi de neînlocuit, pentru totdeauna, chiar dacă poate fi deplasat şi metaforizat în pasiunile creatoare, prin sublimările posibile (atât cât pot fi posibile). În pasiunile mortifere, obiectul nu mai poate împlini condiţia suficientă şi necesară a vieţii (prin anaclisis), nu mai asigură funcţia de satisfacere a nevoilor vitale (psihice şi corporale, psiho-corporalitatea fiind simultan supusa travaliului), şi cu toate astea – paradoxal, cum se întâmplă orice fenomen în stările-limită – pierderea obiectului (sau fantasmarea pericolului că obiectul s-ar putea pierde cumva) poate determina o inhibiţie a funcţiilor biologice vitale, aşa cum vedem în clinica depresiilor grave şi a melancoliei. Dar, să nuanţăm că în psihoza melancolică există întotdeauna un raport pasional „devorant”, oral-canibalic, cu obiectul.

Şi atunci orice mişcare exaltant-pasională este în fapt o mişcare dependent-fuzională, adictivă, de un obiect primar abandonant, sau absent, sau niciodată îndeajuns de prezent, sau poate mult prea prezent sexual şi agresiv, iar mişcarea poate fi urmată de multe ori rapid, switch-ul instantaneu, la orice frustrare, lezare, atingere, efractare, fantasmatică sau reală, de o mişcare contrară de disperare, detresă, decepţie, furie tumultuoasă, dezlănţuiri de ură, violenţă fără capacitatea Eului de le gestiona, de a se autoconţine. Iar această violenţă din pasiune, din ruptura, sfâşierea pasională, dizolvă limitele individuale, rupe legăturile, le atacă până a le distruge (v. Bion), surpă eşafodajul Eului, prăbuşeşte instanţele (Supraeu, Ideal al Eului), provoacă uneori un colaps psihic, în care totul devine haos. Această mişcare ce excede limitele transformă obiectul şi self-ul totodată într-o sepultură. Endopsihic, soluţia este a uitării, dar a uitării nu ca refulare, ci ca refuz inconştient, clivaj, izolare, ca ucidere a absenţei – aşa cum a încercat Freud, după cum am văzut, să o sfătuiască pe Sabina Spielrein să uite pasiunea ei nebună pentru Jung, să-şi trăiască viaţa.

Clinica pasiunilor ne mai arată, prin diversitatea manifestărilor, vizibile sau abia vizibile, chiar invizibile uneori, şi un fel de „în afara timpului”, sau „fără timp”, nu neapărat un a-temporal. Fixitatea obiectului pasiunii, constelarea întregii vieţi psihice, mentale, întregului timp psihic în jurul unui acelaşi „pivot central”, până la a dizolva orice alt moment al Eului, spaţiu-temporalitate în care Eul nu se mai istoricizează decât prin existenţa, mereu pusă la îndoială, a obiectului-de-dincolo-de-dorinţă, fiindcă ne aflăm aici pe un registru al nevoii mai degrabă, al unui „prezent continuu”, acum sau niciodată, distrugător de acum, dezesperant de acum, dar numai acum, aici, în secunda asta. Paroxismul lui acum, satisfacţia nu a dorinţei, ci a nevoii vitale de un celălalt niciodată acolo, în acel moment imperativ pulsional-afectiv, necesitatea unui aidoma, a unui la fel, unui identic al simţirii – nicio diferenţă inclusă. Niciun celălalt, cu atât mai puţin un al treilea.

Doar unul, singur, însigurat mereu, iar celălalt niciodată acolo, atunci. Iar asta să fie re-trăit în orice relaţie, orice obiect ar fi de ales. Obiect-mamă, obiect-tată, obiect-prieten, obiect-iubit, obiect-copil, obiect-analist – trăite pasional, până la limita prăbuşirii. Chemarea de dincolo de discurs, de dincolo de cuvinte, era a unui copil către o „mamă moartă”, cel puţin de copil resimţită aşa. Aşteptarea nu poate avea loc, fiindcă obiectul a fost întotdeauna aşteptat, suspendat într-o continuă aşteptare, un fel de Godot, niciodată arătat, niciodată atins.

Extazul şi agonia din Lola Valérie Stein

Ce sens au, oare, toate istoriile acestea de prezenţă / absenţă, nimic de atins, teritorii de pasiune, dar şi de vid în Lola V. Stein? Marguerite Duras are o tehnică impecabilă a transpunerii în scriitură a vidului, redată prin tăierea frazei, secusa, scindarea, punctarea, repetarea până la năucire a anumitor cuvinte ce ne trimit la ”psihanaliza negativului” (A. Green): nu, nu ştiu, nimic, niciodată, absent, aceea, acela, aceasta, pustiul, vidul, eternitatea, ş. a. m. d. Este o instrumentare a repetiţiei de la un sens la un nonsens, un fel repetitiv al marcării negativului, un fel aparte, şi bine reuşit, de a defini prin non-definire, a denomina prin ne-numire şi re-denumire.

În roman este necesară crearea unei forme de identitate, este necesară îndeosebi rostirea numelui întreg pentru un celălalt: Lola Valerie Stein, Tatiana Karl, Anne-Marie Stretter, Michael Richardson, Jean Bedford, Jacques Hold. Este o poveste-ţesătură negativă, Marguerite scrie prin vocea unui narator masculin (negativul identităţii sale feminine), Jacques Hold (te lasă pe „hold”, te suspendă, şi nu îndepărtat este acel „holding” din psihanaliza lui Winnicott, de altfel şi primul psihanalist al limitelor şi al vidului). Este stabilită o anume relaţie între prenumele şi numele personajelor, este importantă şi alegerea localităţilor, cu o iniţială urmată de numele localităţii (ca o iniţială a tatălui – de reamintit că Duras este numele locului natal al tatălui Margueritei), mai mult, în numele de personaje / localităţi este lăsată şi posibilitatea de a fi rostite cu diferite influenţe lingvistice simultan (slavă, franceză, engleză, germană). Fiecare cuvânt, punere în cuvânt, sau sintagmă au rolul parcă de a reda ceea ce nu există:

Lol este tăcută în viaţă pentru că ea a crezut, timp de o clipă, că acest cuvânt ar putea să existe. În lipsa acestui cuvânt ea tace. Ar fi fost un cuvânt-absenţă, un cuvânt-gaură, scobit în centrul său de o gaură, de gaura aceea în care toate celelalte cuvinte ar fi fost îngropate. Nu ar fi putut să fie pronunţat, dar ar fi putut fi făcut să răsune. Imens, fără sfârşit, un gong vid, i-ar fi reţinut pe cei ce voiau să plece, i-ar fi convins de imposibil, i-ar fi asurzit la orice alt cuvânt decât el... Lipsind, cuvântul acesta, le deteriorează pe toate celelalte, le contaminează, este de asemenea câinele mort de pe plajă în mijlocul amiezii, gaura aceea de carne. Cum au fost găsite celelalte?

Ni se dezvăluie o poveste simplă, aproape banală: un bărbat îndrăgostit de Lol, amantul Tatianei Karl, povesteşte – de fapt inventează istoria de viaţă a Lolei, lacunară. Nu are prea multe fire de legare / legătură din viaţa ei: el ştie că Lol şi Tatiana au fost colege de liceu, bune prietene (o prietenie care este şi ea pusă la îndoială, spre final, precum orice formă de legătură), mai ştie că fusese logodită cu Michael Richardson, ştie de faimoasa scenă de la bal, din T. Beach, când Anne-Marie Stretter i-a furat iubitul Lolei, ştie şi de mariajul Lolei cu Jean Bedford, de cei trei copii ai lor şi cei zece ani petrecuţi departe de S. Thala, în U. Bridge, precum şi de reîntoarcerea ei în oraşul natal, S. Thala şi regăsirea dintre cele două feminine, Lol şi Tatiana (”balul acela, balul, acela, nebuna o iubea în continuare? Da.”;"bărbaţii de pe terasă le priveau îmbrăţişându-se; înlănţuite”).

Despre restul nu ştie, şi atunci inventează, fantasmează, imaginează, compune scene din viaţa Lolei, să umple golurile. Punerea în scriitură chiar începe cu această revelaţie: pentru a o înţelege, atinge, pe femeia iubită şi, implicit, relaţia cu ea, trebuie (imperativ pulsional) să-i inventeze / creeze viaţa. În foarte multe pasaje din roman Jacques Hold este cel care descrie o situaţie, pune întrebări, este surprins de declaraţiile Tatianei, urmează o enigmă, alege o soluţie, îşi menţine până la capăt căutarea şi ţeserea legăturii în desfăşurarea istoriei de viaţă a Lolei. Fiindcă

”apropierea de Lol nu există. Nu te poţi apropia sau îndepărta de ea. Trebuie să aştepţi ca dânsa să vină să te caute, să vrea ea asta. Ea vrea, înţeleg cu claritate, să fie întâlnită de mine şi văzută de mine într-un anumit spaţiu pe care îl amenajează în clipa aceasta. Care? Este populat de fantomele de la T. Beach, cu unica supravieţuitoare, Tatiana, de capcanele unor simulări, cu douăzeci de femei cu numele Lol?”

Romanul este scris printr-o alternanţă fină între diferenţă-nediferenţiere-indiferenţă (eu-celălalt, înăuntru – în afară, masculin-feminin, pasiv-activ, absent-prezent, viu-vid, viu-mort, viu-neviu, lumină-întuneric, a fi – a nu fi), ce creează de multe ori cititorului o stare confuzionantă, ameţitoare, năucitoare, până resimte chiar necesitatea de a lăsa romanul din mână sau din minte, tocmai pentru a se regăsi pe sine în propria minte. Tehnic, în scriitura se accentuează şi se traversează printre realităţile multiple, aleatorii, fragmentare şi biografic descrise, precum matca unui discurs dintr-o cură analitică. Regăsim şi switch-ul dintre multiple realităţi, şi asociativitatea dincolo de limitele realităţii.

Pasiunea Lolei şi ”nebunia”, ”criza” este redată încă de la prima pagină, totul începe cu o scenă a dansului între cele două, Lola şi Tatiana, un adevărat partage des femmes, senzual, erotic-sexual, trăit cu plinătate:

ele nu sunt surprinse, se privesc la nesfârşit, la nesfârşit, hotărăsc asupra imposibilităţii de a povesti, de a da seamă de clipele acelea, de noaptea aceea căreia îi cunosc, doar ele, adevărata consistenţă, căreia i-au văzut picurând orele, una câte una, până la ultima, care a aflat că dragostea şi-a schimbat stăpânul, numele, din greşeală.

Dansul celor două / celor doi este şi germenele maladiei, în timpul unui dans îl pierde pe Michael, pierdere nedepăşită, insuportabilă, nementalizată, pentru că cea pierdută era pasiunea pentru Tatiana:

”Nimic nu te putea face să întrevezi în femeia aceasta, chiar şi fugitiv, doliul straniu pe care îl purtase Lol V. Stein după Michael Richardson. Din nebunia sa, distrusă, rasă, nimic nu părea să mai rămână, niciun vestigiu, cu excepţia prezenţei sale la Tatiana Karl”...

Şi totul se încheie tot în sala de bal, dar între Lola şi Jacques, după o altă scenă de dans, la regăsirea, după zece ani de deplină absenţă, a Tatianei. De altfel, aproape nu contează biografia nici a Lolei, nici a altui personaj. Nu contează nicio continuitate sau coerenţă, nu contează istoricitatea, biografia fiecărui personaj este spusă succint, telegrafic, întrerupt, sec, operatoriu, fără relevanţă sau sens. Dimpotrivă, important pare mai degrabă neştiutul, necunoscutul, nevăzutul, neatinsul, neîntâmplatul, nimicul.

Lola era o

”splendoare de blândeţe, dar şi de indiferenţă, descopereai foarte repede, niciodată nu păruse să sufere sau să fie chinuită, niciodată nu-i fusese văzută vreo lacrimă de fetiţă”,

”îţi fugea printre degete ca apa”,

”era nostimă, zeflemistă, incorigibilă şi foarte fină, deşi o parte din ea însăşi fusese totdeauna în deplasare departe de tine şi de clipa de faţă. Unde?... în nimic, pur şi simplu, în nimic. Inima să fi fost cea absentă?”

Inima Lolei

”nu era acolo”,

”avea să vină”.

”Părul ei avea acelaşi miros ca mâna, de obiect nefolosit. Era frumoasă, dar avea, din cauza tristeţii, din cauza lentorii sângelui... rămăsese bolnăvicios de tânără.”

Când l-a cunoscut pe Michael, acesta 

”nu făcea nimic”. 

Despre Jean Bedford ştim că

”nu iubeşte decât femeile cu inima frântă, a fost suspectat de asemenea, mai grav, că are înclinaţii ciudate pentru fetiţele părăsite, înnebunite de alţii.”

Iar Jacques Hold nu este decât unul dintre mulţii amanţi ai Tatianei, dar o cunoaşte pe Lol numai într-un singur fel

”al dragostei. (...) Vede cu din ce în ce mai mare precizie şi claritate ceea ce vrea să vadă. Ceea ce reconstruieşte ea este sfârşitul lumii. (...) Ea vede, şi aici este adevărata ei gândire, în acelaşi loc, în acel final, mereu, în centrul unei triangulaţii ai cărei termeni veşnici sunt zorii şi ei doi...”

Moartea mamei a lăsat-o fără nicio lacrimă. Ce frapează este indiferenţa Lolei, refugiul într-o ordinea casnică, ritualică, perfecţiunea, conformismul social, imitarea celorlalţi, punctualitatea, ordinea, somnul – mecanisme perfecte de claustrare, încapsulare, înconjurare de o carapace protectoare în faţa oricărei mişcări afectiv-pasionale, în faţa oricărei agonii sau nebunii.

Casa devenea scena goală pe care se juca solilocul unei pasiuni absolute al cărei sens scăpa.

Lola este indiferentă şi la propria suferinţă, nu e în contact cu ea, o dezavuează, aşa cum de altfel dezavuează şi lumea externă:

”Eu sufeream?
Nu. Eu sunt singurul tău martor. Pot să o spun: nu. Tu le zâmbeai. Tu nu sufereai.”

Jacques Hold pare singurul care îi atinge suferinţa, aşa cum îi atinge mâna, sau trupul, sau chiar sepultura:

”...înţeleg totul. Văd dragostea însăşi. Ochii lui Lol sunt înjunghiaţi de lumină: în jur, un cerc negru. Văd în acelaşi timp lumina şi negrul care-i accentuează conturul... Cea mai mică modificare în mişcarea ei mi s-ar părea o catastrofă, eşecul definitiv al istoriei noastre: nimeni nu va mai fi la întâlnire.”

”doresc precum un însetat să beau laptele neguros şi insipid al cuvântului care iese din Lol V. Stein, să fac parte din lucrul minţit de ea, indiferent dacă mă va transporta, dacă o va lua pe altă cale decât aventura de până acum, dacă mă va zdrobi odată cu restul, voi fi servil, chiar dacă speranţa ar fi să fiu măturat odată cu restul, voi fi servil.”

Dar pe cât încearcă să aducă lumină în propria minte şi în viaţa Lolei, pe atât capătă amploare confuzia, iar Marguerite Duras foloseşte aici ascunderea, cufundarea, pierderea Lolei, ”formă cenuşie fără formă”, în câmpul de secară (efectul halucinogen al cornului de secară este binecunoscut şi prin folosirea lui în fabricarea LSD-ului):

”m-am întors la fereastră, ea era în continuare acolo, acolo pe câmpul acela, singură pe câmpul acela, într-un fel pe care nu-l putea mărturisi nimănui. Am ştiut aceasta despre dânsa în acelaşi timp în care mi-am recunoscut dragostea, suficienţa ei inviolabilă, uriaşă, de mâini de copil.”

Imaginea devine tot mai devastator-obsedantă, Jacques e captiv în ea, îl cuprinde agonia, spaima de a înnebuni:

”voi fi deci tras pe sfoară chiar de nebunia ei?”

Şi nici măcar ameninţarea nebuniei nu îi şterge / anulează dragostea, iar finalul romanului parcă dezamăgeşte prin alegerea ueni soluţii fericite după atâta cufundare în mortifer, pustiu şi vid:

”De îndată ce am văzut-o în mantoul ei gri, în uniforma ei de S. Thala, a devenit femeia din câmpul de secară din spatele hotelului des Bois. Cea care nu este. Şi cea care este pe câmpul acela şi alături de mine, le-am avut, închise ambele în mine. Restul, l-am uitat.”

Ceea ce rămâne după închiderea cărţii este persistenţa nimicului, a unui niciodată atins, a unui ceva fără nume, aşa cum era şi S. Tahla, ”un câmp de fantome”, aşa cum obiectul capătă dimensiuni fantomatice, fără formă, sau cum umbra umbrei obiectului striveşte eul, într-o melancolie fără sfârşit. Regăsim însuşirile discursului pacientului-limită, particularitatea cuvânt-urmat-de-vid, parcă am atinge doar esenţa gândirii fără gând, sensului fără sens, unde cuvântul are o mare greutate doar prin absenţa lui, iar când se ţese o fină / fragilă pânză de semnificaţii, cuvântul cu sens este spart şi reintrăm într-un amalgam de nedefinit, ca şi cum gândurile trec de la o minte într-alta, ca într-o comunicare densă de la inconştient la inconştient.

În loc de epilog

Pasiune, suferinţă, îndurare, pătimire, pacient, pacienţă – cu dimensiunea masochismului şi a pasivităţii incluse, dar şi cu forţa şi energia Eului de a suporta, de a se restaura, refortifica, de a crea spaţii psihice pentru sine şi pentru celălalt, pentru a supravieţui urii, iubirii de ură, violenţei distructive. A crea prin / cu / din pasiune este un travaliu continuu al negativului, deci al morţii, necesită o energie, o forţă a pulsiunii de viaţă, un travaliu al distructivităţii şi al absenţei. Pasiunea, orice chip ar lua, există de la începuturile psihanalizei, aşa cum există de la începuturile umanităţii, căci

”Niciun lucru măreţ din lume nu a fost realizat fără pasiune.” (Georg Wilhelm Hegel)

Marguerite Duras nu doar scrie, ci reuşeşte prin travaliul creator un travaliu al melancoliei fără de care, poate, viaţa ei ar fi fost o statuie, aşa cum ne spune în romanul ei:

”Vidul este statuie. Soclul este acolo: fraza. Vidul este Tatiana goală sub pletele negre, faptul. El se transformă, se risipeşte, faptul nu mai conţine faptul.”

Înainte de rămas-bun, vă rog să revedeţi, împreună cu mine, Hiroshima, mon amour şi să (re)citiţi, împreună cu mine, Ecrire. Poate într-o zi le vom atinge împreună, psihanalitic.

(1) André Green, Psihanaliza cazurilor limită, Editura Trei, Bucureşti, 2006, p. 221.

(2) Facem aici referire la articolul lui Sandor Ferenczi, „Confusion de langue entre les adults et l’enfant. Le langage de la tendresse et de la passion”, Oeuvres Complètes, vol. IV, Paris, Payot, 1982.

Daniela Luca

AIPsA, 29 ianuarie 2011, Bucureşti

***

”Noi direcții și deschideri în psihanaliză, în concepția lui André Green”

Însemnări de la cel de-al V-lea Workshop ”André Green”

 București, 18-19 decembrie 2010

Proiectul amplu al seminariilor / workshop-urilor, grupurilor de psihanaliză şi, din martie 2010, al înfiinţării ARFPP ”André Green”, ne spune Daniela Luca, în deschiderea acestui al V-lea workshop, îşi are semnificaţia şi începutul într-un moment istoric ceremonial în psihanaliză: 70 de ani de la moartea lui Freud, când a început seria seminariilor ”André Green” (9-10 octombrie 2009), şi 100 de ani de la înfiinţarea Asociaţiei Psihanalitice Internaţionale, ca şi 20 de ani de la înfiinţarea Societăţii Române de Psihanaliză. Daniela Luca a prezentat şi toate instituţiile de psihanaliză din România, sub arcada anuluipsihanalitic aniversar, 2010.

În introducerea tematicii ample a prezentului workshop, dr. psih. Daniela Luca a trasat o succintă prezentare monografică a biografiei şi operei psihanalistului André Green, subliniind îndeosebi filiaţia inter- şi transgeneraţională, precum şi rădăcinile începutului profesiei de psihanalist, parcursul formării şi importanţa lui André Green în psihanaliza franceză şi internaţională.

Ce mai trebuie spus, 

relatează dr. psih. Daniela Luca despre André Green,

este pasiunea sa pentru scriitura psihanalitică, el scrie încontinuu, nu numai articole, conferinţe, recenzii sau prezentări de carte, pasionat fiind de literatură, mitologie, antropologie. Sub semnătura sa, există în prezent, dacă nu mă înşel, aproximativ 32 de lucrări dintre care 16-17 lucrări semnate ca autor singular şi celelalte ca autor în colaborare. În prima lui carte, Un oeil en trop (1969), revizuieşte tragedia Oedip, de la mitologie la psihanaliză. Multe din scrierile sale (cărţi, articole, conferinţe) sunt traduse şi publicate în întreaga Europă, precum şi în America, printre cele mai larg cunoscute fiind La Folie privée, Le discours vivant, Hamlet et Hamlet, Le travail du négatif, L’Enfant du Ca, Le temps eclaté, La Lettre et la Mort, Les voies nouvelles de la thérapeutique psychanalytique, La Causalité psychique, Narcississme de mort, narcissisme de vie, Illusions et désillusions du travail psychanalytique, The Resonance of suffering etc.

Psihanalistul André Green este amintit şi citat deseori în congrese, colocvii, conferinţe, seminarii, grupuri de lucru din Franţa sau internaţionale.

După această trasare în linii mari a portretului omului şi psihanalistului André Green, prelegerea-seminar a Danielei Luca este continuată cu o exemplificare a unui material video, un interviu din 1983 luat de către Daniel Friedmann lui André Green despre

ce mai este psihanaliza, ce este un psihanalist în ziua de astăzi?, 

interviu ce are ca ”fir roşu” mizele, crizele şi schimbările psihanalizei la trecerea dintre secole şi în prezent, André Green precizând că identitatea psihanalitică, a fi psihanalist înseamnă pentru fiecare în parte altceva, într-un anume moment istoric, pe un anume teritoriu, într-o altă ţară. În acest interviu Daniela Luca ne-a marcat, printre primele întrebări, de ce a ales André Green să fie psihanalist, răspunsul lui clar şi simplu - anume că nu a găsit o altă cale de cunoaştere şi de dezvăluire a psihismului uman, a complexităţii a tot ceea ce înseamnă psyché, psyché-corp, alta mai bună, mai fiabilă decât psihanaliza. Tot în acest interviu, ca şi în această primă zi a seminarului Green, se pune în discuţie cadrul social în care s-a născut, s-a dezvoltat şi se desfăşoară actualmente psihanaliza, criza socială, criza ştiinţelor umaniste, criza medicală, criza ştiinţelor despre om şi aşa mai departe... şi cum se resimt toate în psihanaliză şi, mai mult decât atât, felul în care schimbarea din psihanaliză reflectă şi este reflectată de o schimbare în social şi o schimbare în traseul istoric al respectivei societăţi - aici André Green referindu-se îndeosebi la Franţa.

De asemenea, schimbările existente în interiorul psihanalizei însăşi, schimbări de concepte, de metodă, de tehnică şi în spectrul psihopatologiei. De fapt, André Green consideră că psihopatologia nu s-a schimbat, ea a fost întotdeauna aşa, doar capacitatea analistului şi dezvoltarea psihanalizei au făcut în timp ca la un analist să poată să ajungă şi nebunia psihotică, şi nebunia nevrotică, şi marii sau micii criminali, şi psihopaţii pe scenă, şi cei care suferă de adicţii şi cei cu boli psihosomatice grave ş. a. m. d. Acesta este de fapt un efect al dezvoltării, deoarece, psihanalitic vorbind, acum 40, 60, 80 de ani nu se poate spune că era mai puţină nebunie sau că era o altfel de nebunie, ci psihanaliza era într-un alt moment, altă conjunctură, şi abordarea psihopatologiei s-a schimbat.

Ce mai reflectă acest interviu este enorma responsabilitate a unui analist, André Green subliniind şi că un psihanalist se află acolo, în acel cabinet, singur, absolut singur şi, atunci când eşti singur cu suferinţa celuilalt şi cu propriile tale limite răspunderea este enormă, şi faţă de viaţa celuilalt, şi faţă de propria ta viaţă. Tot în acest interviu, prezentat pe larg de Daniela Luca, André Green ne mărturiseşte şi că în întreaga sa viaţă, din teoriile şi conceptele psihanalitice a absorbit ceea ce i-a convenit, a gândit dacă ceva i se potriveşte sau nu, a ţinut seamă şi a construit mai departe fără să devină strict un winnicottian dacă citea Winnicott, sau un bionian dacă citea Bion ş. a. m. d.

De asemenea dr. psih. Daniela Luca a dorit să redea dintr-un alt interviu, publicat, o concepţie-temelie a psihanalistului André Green:

Unii doresc să-mi recunoască un talent de teoretician, asta pentru că, într-adevăr, eu nu pot niciodată să mă opresc la analiza clinică a unui caz, încerc să-l decojesc cât pot de mult. În seminariile de vineri nu cred că evadez doar în teorie, dar imediat ce gândul mi se opreşte, mă întreb: ce vrea să însemne asta?, unde se află oare această persoană?, în ce regiune a minţii? şi cum funcţionează chestia asta, în această regiune a minţii?. Ei bine dacă lumea vrea să numească asta metapsihologie, nu văd nici un inconvenient aici, e felul meu de a vedea lucrurile şi întotdeauna a fost aşa. Pentru că în cele din urmă ceea ce ar trebui să conteze, este că un analist se află în mijlocul unei plăci turnante care trimite spre direcţii teoretice diferite. O atitudine pe care am avut-o întotdeauna în viaţă este aceea de a recunoaşte importanţa unei opere, precum a lui Winnicott sau a lui Bion, fără a deveni eu însumi winnicottian sau bionian. Adică prin operele lor am absorbit ceea ce mi-a convenit şi, să spunem, am ţinut seama de asta. Îmi spun: chestia asta e justă, dar asta nu prea corespunde cu felul ăla de a gândi, aşa că voi adăuga drobul meu de sare. Asta nu are nici o legătură cu eclectismul. Ceea ce doresc să spun eu, seamănă cu o profesie de credinţă. Şi oare de ce nu ar fi aşa? Pentru mine, reperul rămâne întotdeauna clinica. Clinica este viaţa.

Iar Daniela Luca ne adaugă, subliniind:

Când André Green spune că - şi nu e prima oară când o spune şi o scrie -, "clinica este viaţa", el merge mai departe şi spune că este doar un reper, nu rămâne doar în clinică, explorează mai departe, dar acela este ghidajul prin care vorbeşte despre un pacient şi despre ce se transferă şi ce se transportă, spune el, între un pacient şi un analist. Ce se transferă şi ce se transmite şi când spune "clinica este viaţa", ceea ce contează pentru André Green, ceea ce contează pentru un analist, este să reuşescă să dea sens. Fiindcă sensul, capacitatea sau funcţia de metaforizare, este unul dintre conceptele proprii şi specifice ale psihanalizei.

Prelegerea continuă cu trecerea către interpretarea culturală a psihismului. Încă de la începuturile ei psihanaliza a fost când criticată de biologi, când criticată chiar de medicii vremii, când criticată de antropologi, de sociologi, care îi reproşau lui Freud că este prea biologist, dar biologii îi reproşau că ţine prea mult seama de cauzalitatea antropologică şi de cauzalitatea psihică şi de unicitatea psihismului şi nu ţine seama de specie. Când i se reproşa ca a subestimat istoria societăţii şi a umanităţii, când i se reproşa că prea proclamă universalitatea conceptelor psihanalitice (vezi fantasmele originare, complexul Oedip, complexul patern, uciderea tatălui ş. a. m. d.). Când i s-a reproşat că ignoră relativismul cultural, când i s-a reproşat că prea îmbibă în cultural scrierile sale clinice. Când i s-a reproşat că discursul lui este mult prea aproape de ştiinţele exacte, deşi nu are decât dovezile materiale, probele pentru asta. Când i s-a reproşat că de fapt e mult prea vag şi e mult prea aproape de artă, ca să aibă valoare ştiinţifică această ştiinţă, psihanaliza. Toate astea, şi pe fondul unui alt reproş că a fost prea europeano-centrist şi că toată concepţia lui s-ar baza numai pe societatea vieneză şi pe felul în care se raportează el la burghezia, aristocraţia vieneză a timpurilor sale. Când i s-a reproşat mai apoi că a răspândit aceasta şi în America, acolo unde întâi a fost repudiat şi apoi a fost numit profesor emerit.

Într-adevăr, în primii ani, cel puţin până la primul război mondial, psihanaliza a avut la începuturile ei şase oameni, formând Societatea psihologică de miercuri, un mic grup Freud, Jung, Adler şi alţii ai vremii, pentru apoi să devină Societatea Psihanalitică din Viena. Lucrurile nu s-au oprit aici, pentru că, orgoliile mari fiind între marii oameni Freud, Jung, Adler, Ferenczi, au început disputele şi sciziunile, s-au rupt, şi personal şi psihanalitic, şi s-au păstrat mai aproape sau mai departe de Freud, oricum pasionaţi cu toţii şi s-au creat mici grupuri, şi apoi societăţi, la Berlin, Zurich, Londra, Paris. Situaţia în psihanaliză a depins cumva de aceste mişcări sociale, istorice, antropologice, de culturile fiecărei zone geografice, fapt care a dus mai departe la sciziuni iar, pe de altă parte, la dezvoltare.

Ce a mai fost ca efect, ca reverberaţie, ne precizează Daniela Luca, a fost tot un soi de disonanţă, de dezacordaj sau chiar mari conflicte între diverşi psihanalişti sau între societăţile de psihanaliză, până la primul război mondial şi mai ales după, ceea ce s-a numit ”Babel în psihanaliză”, când fiecare vorbea pe limba lui şi nimeni nu mai comunica cu nimeni. Cumva primul război mondial i-a cam zguduit pe toţi, şi pe cei din psihanaliză şi pe cei din afara psihanalizei şi a dus la o remaniere a socialului şi a psihanalizei dar, pe acest fundal, şi până la al doilea război mondial, sau până la moartea lui Freud, psihanaliza a fost preocupată, cel puţin Freud a fost preocupat încă de la începuturi, nu numai de cultură (ştiţi eseurile lui de psihanaliză aplicată, Moise şi monoteismul, despre Michelangelo, Leonardo Da Vinci, Gradiva), mitologia veche, istoria antică, istoria popoarelor, evoluţia, dinamica, acestor culturi vechi.

Studiile sale despre cultură societate şi religie pe care le developează André Green şi în lucrarea Cauzalitatea psihică, între natură şi cultură, sunt prezentate de Daniela Luca în detaliu, cu anul apariţiei lor, tocmai pentru a arăta cum se suprapun anii istorici pe dezvoltarea societăţii de dinainte şi după primul război mondial, până în pragul celui de al doilea război mondial. În 1908, Freud este preocupat de morala sexuală civilizată şi maladia nervoasă modernă. În 1911-1912 publică articole scurte despre folclor, basme şi vise. În 1913 apare Totem şi tabu; 1915, abia izbucnise de vreo şase luni primul război mondial, ne reaminteşte Daniela Luca, şi Freud scrie Consideraţii asupra războiului şi morţii, în 1921, după primul război mondial, scrie Psihologia maselor şi analiza Eului, în 1930, pesimismul şi dezamăgirea sa, legată de distructivitatea umană sunt redate în Disconfort în cultură şi Viitorul unei iluzii. În 1933, într-o scrisoare de fapt către Einstein, scrie De ce război? În 1938, chiar cu un an înainte de a muri, scrie, testamentar aproape, Compendiu de psihanaliză, Moise şi religia monoteistă.

Daniela Luca ne continuă prezentarea arătând cum Freud a fost preocupat de evaluarea globală a vieţii sociale prezente în epoca respectivă şi rolul pe care aceasta îl joacă în destinul pulsiunii. S-a preocupat de descrierea unor fenomene specifice vieţii grupale, colective, sociale, de la hoarda primitivă şi până în prezent şi mai ales de rolul liderilor, conducătorilor şi influenţa lor asupra grupului, socialului şi de figurile paterne şi de destinul acestor figuri paterne. S-a preocupat de război şi de cauzele lui şi de autodistructivitatea umană la nivelul omenirii, nu doar la nivel individual. S-a preocupat de ameninţările care apasă asupra viitorului civilizaţiei şi societăţii din cauza amplitudinii tot mai mari a pulsiunilor distructive. A investigat şi ipotezele privind originile speciilor, originile vieţii pe pământ, originile apariţiei omului pe pământ, preistoric şi istoric. De asemenea, aspectele imaginare,
imaginarul colectiv, psihologia fiecărui popor şi miturile, legendele, reprezentările, fantasticul, fantasmaticul culturilor, popoarelor, naţiunilor şi cum au evoluat ele de-a lungul timpului. Desigur, de religie şi toate formele şi cum apar preceptele religioase sau reprezentările, trăirile în diverse forme de patologie.

André Green spune mai mult sau mai puţin ironic că opera lui Freud este încărcată de romantism. Declarându-se întrucâtva surprinsă de, dar acceptând această afirmaţie a lui, dr. psih. Daniela Luca comentează şi îndreptăţeşte romantismul biologic, perceput de André Green, mai ales în prima parte a scrierilor lui Freud, până în 1920, când scrie Eul şi Se-ul, unde argumentează natura biologică a omului. În toată scrierea lui se recunosc influenţele lui Lamarck şi pledează pemtru ereditatea caracterelor dobândite. Paradoxal, cumva, pentru că tot el vine ulterior şi pledează, tot romantic şi nostalgic, pe un mit al procesului civilizator, ţese continuu, mai ales în Moise şi monoteismul, Totem şi tabu, etc. o legendă grandioasă, în care se împlinesc operele geniului uman.

Ce mai remarcă André Green, revizuind scrierile freudiene despre social, religie, cultură, este că Freud nu a făcut nici o distincţie clară între ceea ce numeşte el ca fiind realitate psihică şi realitate socială. Ele ar avea cam aceeaşi natură. Considerând, cel puţin până când a vorbit despre melancolie sau despre perversiune, că obiectul este contingent, şanjabil, substituibil, are proprietăţile sale dinamice, economice şi topice, indiferent că obiectul este mama sau lumea, socialul. Prin 1940, 1942, ne spune Daniela Luca, cel care schimbă această optică este Winnicott, care face o distincţie netă între Eu şi obiectul primar matern, mediu prim, mediul mamă şi mediul social. Desigur, în tot ce a scris Freud, el reliefează aceste distincţii între Eu şi social, dar consideră că socialul ar fi structurat şi ar funcţiona aşa cum ar funcţiona un Eu. Complicaţiile apar din momentul în care apare teoria obiectului intern (bun / rău) la Melanie Klein - de fapt intuiţia a avut-o Karl Abraham în vremea lui Freud. André Green vorbeşte despre un fel de stratificare a obiectului de la obiectul extern, real care poate sau nu să fi fost perceput, la obiectul matern primar care este în simbioză, care devine sau nu obiect transferenţiabil, tranziţionabil şi până la self-obiecte (obiecte ale Sinelui, ale self-ului), în care confuzia subiect-obiect este totală. Sensul este acela că self-obiectele fac parte din self. Toate aceste diferenţieri îşi spun cuvântul în patologiile - aşa cum le numea pe vremea aceea Freud - ”nontransferabile”, în care transferul nu ar fi posibil, cum considera el nevrozele narcisice sau psihozele cunoscute - melancoliile, perverşii, delicvenţii, criminalii, bolile psihosomatice. Atunci, pe vremea aceea, Freud considera că apţi pentru analiză, buni pentru analiză, ar fi numai pacienţii nevrotici (predominant isteria indiferent de forma ei, nevrozele obsesionale, obsesiv compulsive, fobice şi nevrozele de angoasă, isteriile de angoasă, fobiile etc.).

André Green remarcă şi ne subliniază că Freud întemeiază psihanaliza, îi face o continuă remaniere şi ne lasă să o continuăm, mai spune că fiecare psihanalist în parte are de asumat faptul că opera lui Freud e incompletă şi că tot necunoscutul ne-a rămas nouă. Nu numai tot necunoscutul deja existent în scrierile lui, adaugă Daniela Luca, dar şi tot ce nu a putut scrie, nu a putut cuprinde. Toată incertitudinea şi tot acest necunoscut ne leagă de patologiile grave (melancolii, perversiuni, psihosomatică şi adicţii) în care obiectul, indiferent cum ar fi el stratificat, se dovedeşte a fi nu şanjabil, dimpotrivă este unic, nesubstituibil şi vital pentru Eu. Pentru că în aceste forme de patologie predomină nediferenţierea, nondistincţia self-otherself sau Eu-obiect pentru că aici nici măcar nu se poate pune în discuţie natura de obiect total sau parţial câtă vreme orice calitate a acelui obiect este vitală subiectului pentru iubire, pentru a fi, a exista, nu doar pentru a dori. În aceste forme de patologii domină relaţia narcisică primară şi o amploare a angoasei de anihilare, de nonexistenţă, de dezorganizare, de descompunere, care nu mai poate fi numită doar ameninţătoare, ci pur şi simplu ucigătoate. Este ceea ce resimt acei pacienţi cu aceste forme de patologii când nu mai există obiectul indiferent cum este resimţit sau este închipuit, fantasmat ca nonexistent, sentimentul lor este de dispariţie, de disoluţie, de neantizare, instant. André Green se întreabă cum se întâmplă lucrurile astea şi merge pe acest paradox descoperit de Freud, după primul război mondial, când a introdus a doua teorie a pulsiunilor, respectiv dihotomia pulsiune de viaţă - pulsiune de moarte sau pulsiune a vieţii - pulsiune a morţii. Dacă pentru sexualitate, eros, viaţă parcă simţi că există un impuls o mişcare o pulsiune, atunci existenţa unei mişcări, pulsiuni care să ndrepte spre moarte care părea de neconceput. Cum să existe ceva care să te împingă spre moarte? Şi atât de distructiv, autodistructiv, heterodistructiv, adică îndreptată asupra propriului corp, asupra propriei minţi sau îndreptată în afară, indiferent că înseamnă a te ucide sau a-l ucide pe celălalt.

Intuiţia lui Freud asupra unei pulsiuni a morţii nu a pornit, de această dată, ne spune Daniela Luca, din viaţa personală, aşa cum s-a născut psihanaliza dintr-o autoanaliză şi a forjat conceptul, metafora pulsiune de moarte. După primul război mondial, când şi-a dat seama de un grad al distructivităţii, al urei şi al violenţei umane care depăşeşte orice limită a naturii umane, de indiferent orice pulsiune, de eros, de capacitate umană de a se subiectiva sau obiectiva. Ce l-a dezamăgit pe Freud, şi-l deziluzionează în continuare şi pe André Green, este că această distructivitate fie ea şi în corp, şi în minte, în psyche, acţionează asupra a ceea a ce este vital, este iubit. Freud încă nu trecuse prin al doilea război mondial ca să-şi dea seama câtă dreptate a avut, ne spune Daniela Luca, atunci când lucrurile astea se întâmplau la nivel macro, de genocid, cu familia, cu cei dragi, cu copii, părinţi care au fost nevoiţi să-şi tortureze, să-şi ucidă copiii. Toate aceste lucruri care s-au întâmplat şi în regimurile dictatoriale ulterioare, s-au întâmplat şi la Hiroşima sau în Cambodgia, sunt fapte, evenimente la nivel social, la nivel de civilizaţie, la nivel mondial. Aceste lucruri reflectă ce se întâmplă la nivel intrapsihic, deja ceea ce vedem la nivel macro sau micro, nu mai e decât, cum spune Freud, o diferenţă de grad, de amplitudine, de aceea el nu face o distincţie netă între realitatea psihică şi realitatea socială.

 
Ceea ce reuşeşte Freud să spună în Disconfort în cultură şi Viitorul unei iluzii, de fapt, este un semnal de alarmă pentru că deja vedea, în sensul de destin pulsional, până la ce limită se poate distruge un om, un cuplu, o familie, o triadă – ca primă unitate grupală. Această triadă este prima care se dizolvă în urma unui atac violent, indiferent că este atac asupra gândirii, asupra sferei afective sau atac corporal. Apoi vine un soi de agăţare de celălalt ca la diadă şi se atacă direct legătura de obiect, subiect primar şi, ulterior, următorul atac merge pe tot ceea ce mai poate însemna supravieţuirea Eului, subiectului respectiv. Dacă această triadă, indiferent dacă este în real, manifestă sau internă, că din ea facem parte odată născuţi, dintr-o triadă, accentuează Daniela Luca, dacă este sau nu un rod al selecţiei naturale sau un rod al selecţiei culturale, nu are importanţă. Pentru că se fac selecţii naturale pentru supravieţuire, a speciei, dar se fac în egală măsură selecţii sociale, culturale, antropologice, cum scria Freud. Când se întâmplă un război, indiferent că este într-o o hoardă primitivă sau într-o mare civilizaţie, toate aceste legături sunt atacate, în primul rând la nivelul triadei pentru că acolo este punctul sensibil al fiecărui individ. Dacă ucizi un tată, indiferent că e tată actual sau simbolic, ce reprezintă pe masculin patern într-un om, deja ai distrus cel puţin o treime din fiinţă, nu numai din intrapsihicul lui, ci şi din inter-/transgeneraţionalul lui. Reverberaţiile suferinţei sunt simultan pe toate aceste paliere. Felul în care este configurată o familie, în sensul de o unitate grupală, arată, simbolic şi felul în care este configurat mediul proxim al acestei familii, dar şi fiecare aparat psihic (psihism din acea familie). Are loc o matrice, care îi cuprinde pe toţi cei trei, dar care face şi o rezonanţă către toţi din jurul lor, familia extinsă, vecinătatea, mai mult sau mai puţin ameninţătoare, mai mult sau mai puţin înstrăinată, sau percepută ca persecutorie, bolnavă, traumatizată, sănătoasă etc. Ceea ce ne spune şi Freud şi toţi oamenii de cultură este că oricât ne-am simţi de singuri avem în noi în primul rând ceea ce am moştenit de la genitorii noştri, arborele psihic, genealogic şi avem în noi oamenii din jur din mediul proxim, mai mult sau mai puţin fantasmaţi, proiectivi, reali, ne mărturiseşte Daniela Luca, spre finalul primei zile.

În ziua a doua a workshop-ului, dr. psih. Daniela Luca a coordonat şi supervizat un grup clinic, reflectând pe marginea unu caz-limită prezentat de psihoterapeut Laura Dobrescu, ilustrare de caz care trimite la modul de gândire analitică, căile de explorare şi clarificare, ipotezele analistului şi felul în care sondează elementele conştiente, preconştiente, inconştiente depozitate în el, transferate de pacient, încă de la începutul primelor întrevederi. Studiul clinc este confidenţial, el a fost laborios discutat întreaga zi, Daniela Luca făcând continuu punţi între: setting – principii analitice – proces analitic – relaţia transfer-contratransfer, în analiza clasică şi actuală. De asemenea, Daniela Luca descrie şi face o deschidere către felul cum se dezvăluie o reţea de sensuri a materialului viu din cadrul procesului terapeutic, respectarea şi indicaţiile tehnicii, a cadrului psihanalic şi regulile psihanalitice, analiza contratransferului, care arată direcţiile unui blocaj în dezvoltare sau prognostic pulsional, legăturile de obiecte, simptomele, implicaţiile şi gradul de emergenţă în abordarea suferinţei pacientului. Lucrul clinic la pacienţii cu patologii severe, stări-limită, tipul de transfer, contratransfer în concepţia lui André Green, de la Freud şi până în zilele de astăzi, precum şi lucrul cu forme, configuraţii nevrotice şi psihosomatice.

În final, dr. psih. Daniela Luca ne-a invitat la noile seminarii ”André Green”, care se vor desfăşura, începând din ianuarie, sub egida ARFPP-AG, următorul având loc pe 26-27 februarie 2011, având ca tematică ”Travaliul psihanalitic în concepţia lui André Green”.

A consemnat Florentina Grecu, psihoterapeut, membru fondator ARFPP-AG